Sufletul stancian în psihologia Antichității

Un spirit alexandrin de cea mai pură condiție, un asianic desăvârșit ale cărui lumi interioare sunt deopotrivă mecanice și friabile, geniul stancian s-a format sub umbrela tăcutului Blaga, pentru a reprezenta, „prin virtuozitatea meșteșugului și pe baza unor canoane prestigioase, viziunile profeților și ale marilor inspirați”[1]. Poezia lui Radu Stanca, reprezentând o veritabilă revelație, este expresia unei „sensibilități neoromantice”, care stă sub semnul pur al artei, fiind sieși suficientă.

Un blazon stancian este volumul „Ars doloris”, o artă reîntoarsă mereu la surse, căci, pentru a ființa perpetuu, ea se hrănește din alte suferințe. În viziunea poetului, tristețea, ținând de sfera sentimentelor umane, este „o stare sufletească oarecare în declin”, cu precizarea că este o „stare intermediară”, „de echilibru în dezechilibru”, care pune în surdină marile pasiuni. În ordinea creației, tristețea este un mod al acelui „insuficient creator” goethean transpus în expresia „numai insuficientul este artistic”. Tristețea nu este identică cu atmosfera („stimmung”-ul), ci doar o prezență obligatorie, ea având „cele mai largi repercusiuni în lumea eului”. Are loc un transfer simpatetic al unei stări sufletești asupra universului, o însuflețire a acestuia în registru melancolic. Astfel, în poeziile înscrise în acest volum, tristeții i se conferă o aură aristocratică ce transgresează simplul sentimentalism.

Un autoportret spiritual-fantezist ne întâmpină în poezia „Horoscop”, meditație elegiacă ce instalează în universul stancian alte coordonate esențiale: sciziunea eului și spaima de o alteritate difuză. Din versurile lui Radu Stanca răzbate un orgoliu nedisimulat, transcris în imagini calofile. Prin raportare la filonul filosofic cristalizat, textul poate fi interpretat drept o replică la poezia romantică eminesciană, „Odă în metru antic”.

Poetul se transcende pe sine, într-un joc estetic de o supremă grație. El nu se mai exprimă „pe sine”, ci „în sine”, unde descoperă esențele care îl depășesc infinit. Viața sa lăuntrică este o oglindire a macrocosmosului obiectiv în microcosmosul subiectiv al eului liric, univers ce traduce lumea concretă prin apelul la filtrul senzorial, dar care oferă o perspectivă nemărginită asupra existenței, depășind barierele omului-limită. Prin raportare la mitologia greco-latină clasică, „cerul primei […] lacrimi” devine un tabel astrologic afectiv, în care „stele învrăjbite”, ce comportă o dimensiune a suferinței, gravitează în jurul instanței stanciene, prinsă între soartă și ideal.

Introspecția devine, astfel, legenda decriptării realității și augmentării ei, dar și o cale estuarică de cunoaștere absolută. Lumea intrinsecă a vocii poetice se proiectează în atemporalitate, mișcându-se continuu pe axa timpului, a cărui constantă rămâne durerea geniului supus chinurilor infernului.

Ungheanu Ana Delia, clasa a XI-a, Liceul Teoretic Traian, Bucureşti

În acest sens, eul liric în ipostaza de căutător spiritual, își explorează durerile lăuntrice, pentru a ajunge la substanța lor, deoarece „marile pasiuni sunt întotdeauna pândite de tristeți”[2]. Într-un proces invers, el recurge la transpunerea în plan oniric, univers compensativ pentru romantici, unde găsește rădăcinile emoțiilor negative, ce zugrăvesc o „stare de refugiu intelectual”[3]. Considerând acestea, „visările” și „tristețile” coexistă sub imperiul principiului dualității, „yin și yang”. În mod analogic, vocea eminesciană evocă reflectarea solitară la suferință, facilitată de dimensiunea visului: „visători la steaua / Singurătății”. De asemenea, și în viziunea lui Eminescu, acest sentiment aparent malefic, este învestit cu un efect cathartic: „Suferință tu, dureros de dulce…”.

În „illo tempore”, imaginea stanciană se metamorfozează în zeul Ianus, emblemă a începuturilor, reprezentat cu două fețe orientate în direcții opuse: un chip al unui bărbat tânăr, fără barbă, care privește spre viitor, și figura unui bătrân cu barbă, transformat în trecut. Această poză, acționând ca un element anticipativ pentru destinul funest al omului înzestrat cu atribute excepționale, ilustrează discrepanța dintre aparența coerentă („o singură înfățișare”) și esența scindată („două fețe”) a acestuia. Ruptura lăuntrică a instanței eminesciene este subliniată în finalul poeziei, prin ruga-lamentație a vocii poetice, care visează fără speranță la întregirea identității: „Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie redă-mă!”.

Odată cu trecerea implacabilă a timpului, imaginea divină se pietrifică și devine lipsită de viață, transformându-se într-o ființă jumătate reală-jumătate simulacru, situată între veridicitatea reprezentării și hieratismul evocării. Aspectul îngroșat al unor „chipuri hâde”, ornate cu „panglici purpurii , de sânge”, ca însemn al sacrificiului suprem, al vărsării de sânge sub egida zeului Marte, ilustrează un decor frust. Exteriorizările contrare („ochiu-mi drept cu hohot râde, / Cel stâng se-ntunecă şi plânge”) se constituie într-o manifestare explozivă a scindării Sine-Alter ego, ce generează un tumult de sentimente. Motivul literar al ochiului, oglindă a spiritului și poartă senzorială către suflet, proiectează, deci, atât natura sacră, cât și pe cea demonică ale omului. În tandem cu alter ego-ul creionat de Radu Stanca, și cel însuflețit de Mihai Eminescu este mișcat de esențe malefice, distinse prin simbolul ochiului, ce înfioară Sinele: „Piară-mi ochii turburători din cale”.

„Nemişcătoarea […] mişcare” subliniază moartea prin împietrire, dinamica lipsită de substanță, care -în mod paradoxal- „Clamează-ntruna, în tăcere”, așadar se manifestă violent în interior și silențios în exterior. De asemenea, „La fiecare închinare”, ce evidențiază supunerea în fața destinului în calitate de mancurt, „Glasul […] cere, cere…” să fie remarcat, pentru ca vocea lirică să urmeze calea interioară.

Totuși, cântecul din repertoriul legendarului Orfeu, zugrăvind neîncrederea în cuvântul desacralizat, există, în continuare, latent în om, profilând posibilitatea salvării ființei prin arta sonoră. Cu toate acestea, „Buzele, însă, ele-s arse” și „Cântecul n-o sa-l poată spune”, ceea ce evidențiază imposibilitatea de afirmare și de vindecare autentică, deoarece resursele au fost consumate. Neputința salvării prin mijloace proprii este un alt numitor comun cu poemul eminescian, întrucât ardoarea pasiunii este indestructibilă, sfidând legile fizicii: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării”.

Călătorind în timp, instanța poetică îmbracă veșmântul medieval al unui luptător ce devine din învins, învingător, demonstrându-și forța titanică fizică: „Învins, înving, dar numai trupul”. Totuși, reiterând antiteza trup-suflet, spiritul său își continuă bătălia, pentru care deține instrumentele necesare apărării, metamorfozate în scut, dar nu și armele indispensabile ofensivei ce ar aduce victoria definitivă, întrucât acestea au fost epuizate în tumultul războiului interior. La împlinirea a treizeci de ani de existență, această „stare de asediu” a fost descrisă și în poezia „5 martie 1950”, în care poetul mărturisea: „Lupt veșnic când cu cei de dinafară, / Când cu cei tainici dinăuntrul meu”.

Formula lapidară „N-am semeni” condensează drama omului de geniu, care trăiește teama de acest „celălalt” ce sălășluiește în propriul sine. Ruptura interioară este sugerată prin intermediul motivului literar al geamănului necunoscut, care, în concepția jungiană reprezintă partea întunecată pe care fiecare individ o închide în sine, dar o stăpânește.

Conflictul personal ajunge la paroxism când se instalează o stare de amnezie totală, care dorește a fi înlăturată prin întrebări retorice asupra existenței. Eul-obiect se privește pe sine din exterior, pentru a-și investiga profunzimile lăuntrice, constând în integritatea sau fragmentarea identității („Sunt singur? / Suntem doi?”), în convențiile temporale, fie ale unui timp obiectiv, tragic, sau ale unui subiectiv, etern („O clipă / Sau o vecie?”) ori natura umană luciferică sau angelică, ce evocă metamorfozările contradictorii, prin care Luceafărul a căpătat materialitate, dar nu și pulsație biologică („Diavol? Înger?”). În afinitate cu „aripile de plumb” bacoviene, în care vibrează obsesia thanatică, cele stanciene absorb ființa în anorganic, anulând accesul la transcendent prin restructurarea universului sub forma unui pâlnii, precum în „Infernul” lui Dante Alighieri: „Dar nu mă-nalț deloc, ci sânger”. Similar, posibilitatea limitată de cunoaștere a omului, care implică suferință, este descrisă și de poetul modernist Lucian Blaga, în poezia „Biografie”: „De pe-un umăr pe altul / tăcând îmi trec steaua ca o povară.”

Ajuns la apogeu, pentru a nu perturba echilibrul universal, genialitatea sa se dovedește a fi fatală, tensiunea lăuntrică sforțându-se până la rupere: „Şi cad pe culmile semețe / Răpus de-atâta încordare”. Această poză a unei divinități pământești damnate este recurentă în literatură, definind geniul eminescian („Nemuritor și rece” – „Luceafărul”) și anticipându-l pe cel stănescian („blestemat și semizeu” – „În dulcele stil clasic”). În final, drama eminesciană este aceeași, deoarece aspirația spre absolut, implicând încălcarea normelor cosmice, atrage după sine moartea simbolică, drept pedeapsă pentru hybrisul comis: „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări…”.

În lumina semmnificațiilor operei lirice, eul poetic, prizonier al anteriorității și al posterității, deopotrivă, dobândește conștiința metamorfozării într-o ființă superioară, urcând cronologic treptele „devenirii”, proces complex ce se proiectează într-un sistem durativ nedeterminat, al cărui punct de echilibru este imaginea zeului „cu două fețe”. Către acest ax converg multiple avatare, ce materializează drumul ascendent de la inconștiență la conștiința de sine: luptător medieval (ipostază a războinicului) – erou orfic  (poză a artistului) – basorelief din sfera mineralului (element ce îl înscrie în perenitate).

Mai mult decât atât, citirea horoscopului stancian oferă o dublă deschidere temporală, prelungind trecutul în prezent și dilatând prezentul până în viitor, pentru a ajunge la conștiința supremă a trecerii, fiindcă „știind de unde vii, ai știi unde mergi”[4]. Realizând „că trecerea de aici dincolo nu ar fi bruscă, ci lentă – atât de lentă, încît ți-ai da seama treptat cum te transformi în altceva și […] te-ai trezi dintr-o dată altceva”[5], poezia pare o mărturie emoționantă și dureroasă a cuiva care a trecut prin Infern, dar a supraviețuit.

Hărăzit atât cu o viziune anacronică, cât și cu o concepție diacronică asupra lumii, acesta ar ajunge într-o dimensiune uraniană acronică, ce nu comportă limitări de niciun fel, plasându-se deasupra obiectivității. Aici, dincolo de trecut și de prezent, instanța poetică ar atinge paroxismul genialității sale, căci și-ar da „seama atît de inutilitatea uneia, cît și de inutilitatea celeilalte”[6].

În „Horoscopul” stancian, în care destinul trebuie înlocuit cu conștiința de sine, suferința nu mai este un accident, ci o regulă. Ezitând între admirația față de eleganța arhitecturii literare și interesul pentru calitatea emoției instilate în versuri, cititorul e transportat senzorial într-un spațiu secund, levitând deasupra celor două formule. Acest peisaj psihologic, în care se regăsesc în egală măsură fervoarea și gravitatea oferă o largă deschidere artistică. În acest context, se poate realiza un paralelism cu tabloul impresionist, „Noapte înstelată”, semnat de pictorul Vincent Van Gogh, în care pe cerul brăzdat de stele fuzionează elementele cromatice contrastante, ce sugerează o dinamică proteică, dar zdruncitoare, în timp ce structura masivă întunecată consemnează perspectiva prizonieratului.

Radu Stanca, un „poet singular” prin care curge seva unui romantism doar aparent „anacronic”, rămâne poetul care a știut contempla „jocul de imagini al poeziei”, deopotrivă cu seninătate, dar și cu o severitate impusă de propria-i exigență în direcția „purificării lirismului” și al realei lui înnoiri.

Autor: DARIA COVRIG, cls. a XII-a B

Prof. coordonator: Achim Stoian

Lucrare premiată în cadrul Concursului naţional de creaţie literară şi plastică, traduceri şi critică literară “Radu Stanca – Paşii poetului prin burgul medieval”, ediţia 2021

 17,678 total views,  12 views today

Andra Tischer