Octavian Goga, tânăr poet colaborator al revistei Flacăra

Octavian Goga, tânăr poet colaborator al revistei Flacăra

„Arta este un duhovnic implacabil. Oricât am încerca să-i ascundem realitatea, ea ne smulge adevărul întreg.(…) De aceea operele noastre sunt singurele biografii adevărate.” Octavian Goga

Despre poetul, gazetarul, dramaturgul, traducătorul și politicianul Octavian Goga se cunosc, s-au spus și s-au scris multe așa că articolul de față ar putea fi ușor catalogat ca inutil. Totuși îndrăznesc să aduc în atenția celor interesați câteva crâmpeie din viață poetului dinainte de a intra în rândul elitei politice bucureștene. De altfel, mulți dintre cei care au analizat viața și opera lui Goga sunt de părere că activitatea literară i-a fost estompată de implicarea sa activă în viața politică, mai ales după 1918. Activitatea politică i-a fost răsplătită cu portofolii ministeriale, chiar cel de prim-ministru al României într-o perioadă nefastă pentru țară, dar l-a împiedicat să atingă culmile pe care îl vedeau mulți din cei care i-au urmărit debutul ca poet.

În anul 1897, pe când avea doar 16 ani, tânărul rășinărean, elev al liceului cu predare în limba maghiară din Sibiu, publică prima sa poezie – Aici și acum, în ziarul Tribuna. Este repede remarcat și privit ca un tânăr talentat cu perspectivă: „Ai talent, tinere amic, cultivă-l cu diligență că poți deveni mare. Ziua bună de dimineață se arată”, era aprecierea și în același timp îndemnul transmis tânărului Goga de către I. Pop Reteganul.

Acest îndemn și cu siguranță multe altele l-au motivat pe tînărul poet care continuă să scrie și să publice poezie în diverse publicații românești din Transilvania, la cumpăna dintre secolele al XIX-lea  și al XX-lea, dar adevărata afirmare se va produce la Budapesta, în anii studenției (1900-1904).

Tot în capitala Ungariei, Goga va deveni unul dintre apropiații lui Octavian C. Tăslăuanu, și acesta, tânăr scriitor ardelean angajat al Consulatului General al  României din Budapesta, îl descrie în tuşe clare pe prietenul său abia sosit la studii: „Goga pe vremea aceea era un tânăr foarte modest, sărac și necăjit. Când i-am oferit un pat în locuința mea s-a simțit fericit (…) Cum eram mai în vârstă decât el cu cinci ani și cu studiile terminate, aveam o ascendență și o înrâurire asupra  lui. Mă asculta și mă socotea ca un fel de protector al lui.” Cred că putem să-l credem pe Tăslăuanu și când se descrie şi pe sine: „Eu, venit din București (deși născut la Bilbor în Harghita) și fanatizat de un naționalism intransigent, pledam pentru manifestațiunile îzvorâte din rărunchii neamului în toate ramurile de activitate, deci și în poezie. Și arta trebuia să stea în serviciul cauzei noastre naționale.”

           Este foarte posibil ca discursul cu puternic caracter național al lui Tăslăuanu să fi avut o înrâurire asupra lui Goga, dar nu putem uita nici experiența mai puțin plăcută din anii de liceu petrecuți la Sibiu și care l-a determinat pe tânărul poet să își finalizeze studiile la liceul românesc din Brașov. Caracterul național, patriotic al poeziei lui Goga se va evidenția totuși mai târziu, deocamdată, tânărul poet, ca și mulți asemenea lui, este influențat de tristețea lirică a geniului eminescean „până și în declarațiile de dragoste strecuram jeluiri din versurile lui Eminescu” așa după cum avea să afirme, la vârsta senectuții, același O. Tăslăuanu.

           Goga își exprima în versurile sale, dar și în discuțiile private, crezul că doar viața de la țară este frumoasă, motiv pentru care dorea să devină dascăl la țară, să se căsătorească cu o țărancă frumosă, voinică care să-i dăruiască copii rumeni și dolofani, dar care nu vor învăța decât elementarele taine ale scrisului și cititului. Deși colegul și mentorul său nu este de acord cu această abordare, îl încurajează să scrie așa cum simte, deorece „vedeam că în lumea de la sate își găsește izvoarele originale creație și de inspirație”, iar sentimentele românești ale poetului erau prea puternice pentru a fi știrbite, chiar și atunci când este atacat de alți confrați de breaslă.

La puțin timp după sosirea la Budapesta, poetul din Rășinari ajunge redactor și apoi redactor șef al publicației românești „Luceafărul”, o revistă literară care nu concurează cu „Familia” de la Oradea, editată de Iosif Vulcan, dimpotrivă o socotește o soră mai mare cu merite incontestabile în viața culturală a Ardealului. Drept dovadă a prețuiri lor, în vara anului 1904 când publicația din Țara Crișurilor aniversa patru decenii de existență, mai tinerii colegi de la „Luceafărul” îl desemnează ca reprezentat la serbările de la Oradea tocmai de poetul Octavian Goga.

Anii aceștia petrecuți la studii în capitala ungară publică intens în Luceafărul, semnându-se adesea Octavian, dar și sub diferite pseudonime: Lia, Agog, Nic. Otavă, Othmar, Nicu, Ion Codru și altele. Titlurile poeziilor sale sunt și ele sugestive arătând starea de spirit a poetului: Cântece, Rapsodie, Am plâns, Plângi copilă, În zadar, De ce? De mult…, Și iarăși va să vie, L-a luat Dumnezeu.

Așa după cum se vede din aceste titluri, poetul pare preocupat de realitate pe care o întâlnește în viața cotidiană, de necazurile și bucuriile semenilor sau ale sale dar mai puțin de problema națională deși nu era cu totul străin de ea. Mai mult chiar, Tăslăuanu  care era  de fapt  adevăratul coordonator al Luceafărului, dar căruia slujba nu-i permitea să se implice în activitatea redacțională, mărturisea peste ani cu privire la direcția imprimată revistei: „Eu nu eram adeptul nici unui curent din vechiul regat, fiindcă naționalismul meu latent moștenit de la părinți (…) care m-am deprins de al cunoaște ca student, mai întâi la liceele românești din Ardeal și mai apoi, în soborurile lui înalte și largi la Universitatea din București. Asupra mea au avut o adâncă înrâurire nu numai profesorii pe care i-am ascultat, ci și cărțile pe care le-am citit cu setea vârstei de adolescent. Acest românism m-am străduit să-l imprim revistei „Luceafărul”, ceea ce nu a fost tocmai ușor climatului străin din Budapesta.” Această misiune culturală de a însufleți tinerii studenți ardeleni este considerată ca o returnare a împumutului oferit românilor de dincolo de Carpați de „stolul de dascăli” care au contribuit alături de localnici la ridicarea învățământului românesc în Principate.

După patru ani petrecuți ca student la Budapesta, tânărul Goga obține o bursă de studii din partea Societății „Transilvania” de la București, cu condiția să studieze științele istorice la Berlin și Paris, iar aceasta este o oportunitate ce nu poate fi refuzată; astfel, în toamna anului 1904, pleacă în Germania. Din Berlin, trimite spre publicare revistei de care tocmai se despărțise, poezia Pribeag, în care cântă înstrăinarea ardeleanului de casă, Lăutarul și altele, însă colabararea nu mai este una constantă.Probabil preocupările legate de studii, dar și dorința de a stabili legături cu românii aflați în țara lui Goethe, nu-i mai lăsau prea mult timp pentru creație, cert este că acolo cunoaște alte personalități ale culturii române cu care va lega o strânsă prietenie, printre care  I.L Caragiale și V. Pârvan. Trebuie totuși menționat că în timpul șederii la Berlin continuă să traducă din literatura maghiară pe poetul Sandor Petofi și alții.

În anul 1905, Goga publică primul volum „Poezii” succesul fiind chiar și peste așteptările poetului, în câteva luni s-au vândut toate exemplarele, presa nu mai contenea cu laude iar  avocatul arădean V. Goldiș l-a proclamat într-un articol „cântărețul pătimirii noastre”, după strofa de încheiere din poezia „Rugăciune”. Volumul este bine primit și dincolo de Carpați, dovadă fiind faptul că Academia română îl premiază cu premiul Năsturel-Herescu, în valoare de 4000 lei. Acest premiu reprezenta cea mai înaltă apreciere a Academiei, dar și a lui Titu Maiorescu, bază a piedestalului pe care se înalță cariera poetică a lui Goga.

Bucuria acestui răsunator succes ar fi putut măcar parțial să-i atenueze durerea pierderii cu un an mai devreme a surorii sale Victoria, în amintirea căreia a scris poezia Dăscălița, dar, la sfârșitulul anului 1905 avea să primească o nouă lovitură pricinuită de data aceasta de decesul neașteptat al tatălui său, preotul Iosif Goga din Rășinari. Aceste probleme aveau să-l determine pe poet să ia noi decizii și să-și facă noi proiecte. Astfel, nu mai pleacă la Paris, fiind mai preocupat de grija pentru familia sa rămasă fără sprijin. Se întoarce la Sibiu pentru a-și ajuta mama și frații mai mici.

În această perioadă devine secretar II al Asociațiunii ASTRA, dar o cunoaște și pe Hortensia, fiica cea mică a lui Partenie Cosma, directorul Băncii Albina, unul dintre cei mai influenți români din Ardeal. Prin această căsătorie, lui  Goga i se deschid noi oportunități de afirmare, potrivit prietenului său Tăslăuanu, iar a fi ginerele lui Cosma valorează mai mult decât a fi „poetul pătimirii Ardealului”. Asocierea cu familia Cosma îi deschide o mulțime de uși în Ardeal, dar și la București, fiind primit de familia regală română cu prilejul Expoziției de la București prin care erau marcați cei patruzeci de ani de la urcarea pe tron a regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen.

Treptat, poetul începe să fie atras de viața politică exprimându-se în favoarea românilor transilvăneni a căror viață politică și culturală era strict supravegheată și limitată de către autoritățile statului. În acest context, ajunge de două ori în închisoare (în anii 1911 și 1913) pentru delicte de presă, fapt ce îl face să devină și mai cunoscut, atât în Ardeal cât și la București.

Având în vedere popularitatea de care se bucura în anii dinantea declanșării Primului Război Mondial, este evident faptul că multe dintre publicațiile de la București îl doreau pe poetul ardelean printre colaboratori. Cu atât mai mult o revistă nou apărută precum Flacăra își dorea să găzduiască în paginile sale opere ale unor scriitori talentați precum Octavian Goga.

La debutul său în noiembrie 1911, Flacăra prezintă cititorilor o listă lungă cu nume ale oamenilor de cultură ce urmau să colaboreze cu revista. Printre  aceștia se găsesc nume deja consacrate: Al. Vlahuță, I. Brătescu Voinești, B. Ștefănescu Delavrancea, E. Gârleanu, Șt. O. Iosif, I. Agîrbiceanu, M. Sadoveanu, G. Coșbuc și alții, dar nu și O. Goga a cărui colaborare începe puțin mai târziu, în luna decembrie a aceluiași an. Prima poezie ce-l are ca autor pe O. Goga, găzduită în Flacăra, este intitulată Privighetori și Ciocârlii (după Petofi) și este încărcată de o simbolistică aparte. Popoarele sunt comparate cu persoanele bolnave:

„Se zbuciumă bolnavă omenirea

Truditu-i suflet cere primenire

Vedeți s-a smuls din pacea lui pămânul

………………………………………………………

Vedeți un neam cum e ajuns de moarte

Cum alte cad, căci boala le supune…

Și cine-mi spune:

Se mai trezesc odată adormite

Viețile de seminții strivite?…

Dar uite acum în ziua de pierzare

Lecuitor purcede să coboare,

…………………………………………………

Nădejdea mea spre tine se îndreaptă,

S-aduci un leac durerii din vechime

Și ranelor tămăduire dreaptă,

Eu glasul tău aștept: viitorime”

Privighetoarea este pasărea ce anunță sosirea nopții și întunericului, fiind „soră cu amurgul” , ea reprezintă poeții întârzâiați ce tac, lipsiți de atitudine. În schimb așteptările sunt altele:

„Noi așteptăm toți revărsări de zori,

Noi așteptăm suflarea dimineții

Pe-a lumii temelii,

Vrem să vestească soare cântăreții,

Vrem ciocârlii!”

Desigur, ciocârliile așteptate să trezească toată suflarea omenească în zorii zilei sunt poeții, în felul acesta este evidențiat rolul poetului și al culturii în general, în așteptata emancipare a popoarelor asuprite din monarhia dualistă.

După acest debut, cititorii revistei vor fi mereu informați cu privire la activitatea politică și literară a tânărului ardelean. Astfel, la începutul anului 1912, nu trece neobservat conflictul dintre Al. Vaida și O. Goga, conflict declanșat de presupusa întâlnire privată dintre poet și un fost ministru de interne maghiar. Esența problemei stă în faptul că politicianul maghiar a dezvăluit conținutul discuției avute  cu O. Goga și anume că acesta și alți tineri din PNR sunt nemulțumiți de conducerea PNR și de politica promovată de cei mai în vârstă. Supărat de cele aflate, Al. Vaida îl catalogheză pe O. Goga drept trădător, iar în partid se constituie o comisie de anchetă formată din patru membri, care în final va contribui la împăcarea celor doi, fapt ce va fi mediatizat și în revista Flacăra.

Se pare că acest scandal politic nu a afectat prea tare imaginea poetului în România din moment ce, în numărul 22 din 10 martie, apare anunțul „În numărul nostru viitor vom publica un important interviu cu marele nostru poet ardelean, Octavian Goga.” În interviul anunțat, sub titlul: După împăcare. Literatura și politica, poetul justifică implicarea sa politică prin faptul că spre deosebire de România, în provinciile subjugate cum este cazul Ardealului este nevoie „ca toți să punem umărul, pentru că numai după ce vom asigura libertatea politică vom avea răgazul și posibilitatea de a ne manifesta în mod normal pe toate celelalte tărâmuri. (…) Dar la noi politica înseamnă cultură, trezirea  tuturor forțelor românești, artă.”

În același interviu, O. Goga susține că nu este atras de politică: „Atât de puțin mă încântă ceea ce pentu alții alcătuiește farmecul politicii, încât  dacă aș trăi în altă țară, în care politica nu ar însemna însăți afirmarea drepturilor la  viață națională, atunci cu siguranță aș rămânea cu totul departe de orice manifestare străină artei”. Nu dorim să punem la îndoială sinceritatea poetului la acel moment, dar cele afirmate în interviu vor fi flagrant contrazise de viitoarea sa activitate politică, ulterioară anului 1918.

De asemenea, se pare că tot cu prilejul acestui interviu, a promis celor din redacția Flacăra că va trimite poezii spre publicare, lucru ce nu prea avea să se întâmple în următoarele trei luni. În fiecare număr al revistei se găsește rubrica „Figuri contemporane” sub semnătura lui Petru Locusteanu, iar în numărul din 7 iulie este prezentată figura poetului O.Goga, despre care afirmă „Pe oamenii comuni îi fac să fie la ordinea zilei faptele lor. Cu poeții lucrurile se schimbă, ei pot fi la ordinea zilei chiar când nu fac nimic (…) De aceea nici un poet nu poate fi acum mai de actualitate pentru cititori Flacării decât dl. O. Goga. D-sa. nu a mai colaborat de mult cu nimic la Flacăra. Dar n-a colaborat în baza făgăduielii… că va colabora. Ei ce vreți? A promite este nobil! Și pe câte se pare chiar democrații cei mai impetuoși simt câteodată nevoia unei nobleți pe care nașterea le-a refuzat-o și atunci încep să promită…Și fac pe alții să promită.”

În acest mod, ironic desigur, explică autorul articolului de ce au fost promise două poezii ale lui Goga, dar care  încă nu au apărut, iar numeroasele proteste ale cititorilor recomandă să fie îndreptate spre Sibiu, orașul unde își are reședința poetul în cauză.

Nu știm dacă poetul a fost sensibilizat de reproșurile celor de la Flacăra sau de reacțiile cititorilor, dar cert este faptul că nu a rămas indiferent, iar în numărul din 22 septembrie sub titlul Din umbra zidurilor, sunt publicate trei poezii: Babilon, Notre Dame, Felinarul, avându-l ca autor pe O. Goga. Se poate totuși observa fapul că poetul se bucură de simpatia tinerilor elevi de liceu, care răspund unui chestionar propus de redacția revistei.

Chestionarul cuprindea două întrebări legate de autorii preferați ai elevilor. Astfel, prima întrebare cerea liceenilor să spună care este scriitorul preferat și pentru ce? Cele mai multe nominalizări le-au avut consacrații Al. Vlahuță și G. Coșbuc, urmați de mai tânărul poet O. Goga. Tinerii care l-au ales pe Goga au motivat alegerea acestuia datorită „naționalismului înflăcărat” pe care îl manifesta. De reținut faptul că poetul din Rășinari este mai bine apreciat decât I.L. Caragiale, I. Brătescu Voinești, C. Pavelescu sau M. Sadoveanu. Având în vedere că Flacăra era un promotor al emancipării culturale a românilor din afara granițelor, este de înțeles că se dorește colaborarea cu poeții ardeleni, printre care se numără și O. Goga.

Până când flacăra războiului va împiedica apariția revistei, în toamna anului 1916 armata română era practic copleșită de forțele Puterilor Centrale, iar capitala este ocupată. O. Goga rămâne unul dintre colaboratorii prețuiți ai revistei. Astfel din când în când găsim poezii precum: Aducerile aminte…, Poveste 1914, Sufletul (după Ada Negri) și altele.

Atrage atenția cititorului în mod deosebit un articol semnat de Goga la începutul anului 1914,intitulat Însemnări. Acesta se pare că exprimă crezul poetului cu privire la rolul unui artist, de aceea am ales câteva meditații mai sugestive: „Râurile noastre de lacrimi se isprăvesc de obicei cu câțiva stropi de cerneală” sau „Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca stropii de sânge pe un câmpde bătaie.”

De asemenea, sufletul artistului este comparat cu capul lui Ianus din mitologie, cu o față de adolescent și cealaltă de moșneag, aflate în antiteză: „una cere avânturi impetuase, violențe și friguri tinerești (…) cealaltă îl îndrumă cu înțelepciunile bătrânești, îi dă sfaturi de patriarh albit, din a cărui minte vorbește pravila veacurilor…Din nenorocire însă, lumea – cu deosebire soarele și criticii – nu văd fețele amândouă și de aceea judecățile lor sunt nedrepte.”

În același articol, Goga își exprimă părerea că pentru a scrie o operă de artă mare, artistul ar trebui să o scrie „ori în mijlocul oceanului, ori la câteva mii de metri înălțime, într-o înfundătură a Alpilor. În alt loc oriunde miroase a om, atmosfera este otrăvită…”

Așa cum deja am văzut, în revista Flacăra găsim și unele observații critice la adresa lui O. Goga, dar acestea sunt puține și punctuale, astfel încât nu afectează imaginea sa bine întipărită în mintea cititorilor și colaboratorilor revistei, de poet patriot dedicat poporului a cărui dureri le cântă în operele sale literare.

Este sugestiv articolul Patria și patriotismul unora, apărut la mai puțin de două luni de la declanșarea războiului mondial, sub semnătura reputatului sociolog și diplomat Dimitrie Drăgicescu. În  articol se evidenția cu amărăciune lipsa de patriotism sau, în multe cazuri, „un patriotism de paie” al celor sosiți din părțile Clujului sau din Basarabia, care, deși „veniți în țară ca români, născuți din neamuri românești și vorbind românește, diferite împrejurări sociale și politice i-au trimis la noi cu coroană de martir pe cap”, dar patriotismul lor rămâne tributar patriei în care s-au născut și au fost educați. Nu același lucru poate fi spus și despre Vasile Lucaciu și despre „poetul patriot, genialul Goga”, care, în viziunea lui Drăghicescu, sunt excepții ce mai spală din rușinea unora precum Mangra.

Nu în ultimul rând, prețuirea de care s-a bucurat Goga în rândul elitei culturale de la București s-a materializat prin alegerea lui alături de M. Sadoveanu, ca membri ai Academiei Române în iunie 1923, eveniment prezentat de asemenea în termeni elogioși și de revista Flacăra.

Profesor: FLOREA DORIN CORNEL

Catedra de istorie

Bibliografie:

Octavian C. Tăslăuanu, Octavian Goga. Amintiri, Ed. „Bucovina” I.E. Torouțiu, București,1939.

Revista Flacăra 1911-1916; 1923.

Revista Țara Noastră, nr. 13-14, mai 1938.

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Octavian_Goga

 12,305 total views,  14 views today

Andra Tischer