140 DE ANI. OCTAVIAN GOGA – ÎN OGLINDA PROPRIEI CREAȚII

OCTAVIAN GOGA – ÎN OGLINDA PROPRIEI CREAȚII

Prof. Ramona Vișan

Octavian Goga, „întâiul mare poet din epoca modernă” după Eminescu şi Macedonski, a fost o personalitate marcantă a literaturii transilvănene de la începutul secolului al XX-lea. Pe lângă cariera de scriitor, Octavian Goga a avut şi o evidentă înclinaţie spre autodefinirea ca artist. Tocmai de aceea, în „Fragmente autobiografice” principalele teme sunt creaţia şi interioritatea, autorul fiind atras de subteranele propriei fiinţe, în care memoria şi imaginaţia se amestecă necontenit, dar şi de clarificarea identităţii sale artistice.Textul este emblematic pentru creația artistului, punând în lumină raportul creatorului cu sine însuşi, dar şi nesfârşitele căutări ale sinelui în labirintul scrisului, având o funcţie constitutivă pentru eul care se confesează.

„Fragmentele autobiografice” aparţin sferei documentului, fiind totodată literatură, şi se remarcă prin accentul care se mută pe confesiune, pe experienţă, pe autenticitate. Acest tip de scriitură a fost numit de cercetători literatură de frontieră cu o condiţie – hibriditatea, nu ca un „compromis între fantezie şi rama pe care o creează faptul autentic sau legea ştiinţifică, ci ca potenţare reciprocă”. Această formă a scrisului autobiografic reprezintă o înregistrare regulată a activităţilor şi reflecţiilor scriitorului, „un fel de anatomie sufletească şi intelectuală” ( Octavian Goga), dar şi un mod de oglindire a propriei personalităţi.

Cât de autobiografică este scriitura biografică? Cu alte cuvinte, cât din ceea ce se prezintă cititorului este cu adevărat un document credibil şi cât este scriitură şi cum ajunge aceasta să invadeze autobiografia, preluându-i procedeele şi mimându-i contururile? Imaginarul „Fragmentelor autobiografice” constituie o formă de explorare a identităţii autorului, tocmai de aceea un element recurent la Octavian Goga este cel legat de autocunoaştere. Acest act al încercării de cunoaştere a sinelui este important pentru că el confirmă conştiinţa de sine, conştiinţa identitară. Astfel, în 1932 autorul mărturisea: „Părinţii mei: unul de la munte, altul de la şes. De aici dualitatea sufletului meu: muntele, prin psihologia lui, e contactul cu realitatea, tendinţa spre acţiune. Câmpia dimpotrivă: orizontul larg, avântul blând al nostalgiei. Aceste două elemente congenitale s-au transmis intact sufletului meu. S-au alăturat fără să se îmbine. Iată explicaţia celor două îndeletniciri ale vieţei mele: politica şi literatura”.

„Fragmente autobiografice” prezintă o cronică a unor evenimente individuale şi supraindividuale – „M-am născut acum vreo cincizeci de ani şi câteva luni, într-un sat de lângă Sibiu, Răşinari. La poalele Carpaţilor. Cel mai interesant amănunt din istoria satului meu: n-a făcut niciodată parte din iobăgia din trecut. Era una din acele comune pe care stăpânirea ungurească le numea „fundus regius”, iar în vechile noastre zapise „slobod, crăiesc sat”. Răşinarii prezentau tocmai din acest motiv o puritate de rasă absolută. 6000 de suflete, 6000 de români. Trei străini: jandarmii !”-, un mod de conservare a memoriei, Goga mărturisind că din timpul copilăriei i-a rămas întipărit în minte satul „ aşa cum era el atunci. Cu toate că numai până la vârsta de nouă ani am stat propriu zis la Răşinari şi cu toate că viaţa mea nu era aceea a unui ţăran. Şi dinspre tată şi dinspre mamă sunt coborâtorul unui neam de cărturari”.

Confesiunea devine astfel instrument al cunoaşterii de sine, călătorie de explorare a trecutului personal şi supraindividual – conturând un autoportret în mişcare, niciodată definitiv – laborator de creaţie, loc în care se exercită plăcerea de a scrie. Ea rămâne o poartă a sufletului, o sempiternă integrare a amintirilor, a unor paradisuri pierdute, în sensibilitatea sau gândirea clipei prezente – fie atunci când sunt scrise, citite sau recitite. Viaţa îi oferă scriitorului un material brut, util şi, pentru ca aceasta să capete mişcare, e nevoie doar de un echilibru al interiorului cu exteriorul, de o dispoziţie, de ştiinţă.

Viaţa este pentru Goga cultură sau în primul rând cultură, iar în „Fragmente autobiografice” acestea sunt inseparabile, convingere indusă poetului în familie încă din copilărie: „Străbunicul meu, care a murit la 1812 şi care se numea Preacucernicul protopop Sava de la Răşinari, a lăsat în urma lui foarte multe scrieri.[…]. Parte din aceste manuscrise se găsesc azi în muzeul de la Petrograd; altele la d. Weygand din Lipsca; unele le-a trecut d. Iorga la Academia Română. Aici se află o foarte frumoasă copie după «Învăţăturile lui Neagoe Basarab». Una singură se mai află azi în posesia mea”. În altă mărturisire, legată însă de acelaşi subiect, Goga spunea: „Am avut din primii ani ai copilăriei sub ochi baladele lui  Uhland. În bunele traduceri germane am citit cele mai de seamă opere din literatura universală şi, începând cu Goethe şi cu Schiller, toată literatura germană a veacului trecut, cât şi aceea a scriitorilor germani de până la 1914. Niciuna nu mi-a pricinuit însă o aşa numită criză de conştiinţă” precum o carte, despre care scriitorul mărturiseşte că l-a „zguduit mai mult decât oricare alta”. Se referea la capodopera lui Dostoievski, Raskolnikoff, pe care a descoperit-o când avea doar douăzeci de ani: „Atmosfera de sumbru messianism din această magnifică capodoperă rusă şi-a înfipt adânc ghearele în sufletul meu. Aproape un an de zile am fost ca bolnav. Ajunsesem să mă conving că va trebui să las cartea, să mă întorc la ţară şi să mă însor cu o fată de acolo. Copilul ieşit din această uniune avea să fie apoi Messia Ardealului!”. Se remarcă în aceste mărturisiri acelaşi suflu mesianic impetuos regăsit şi în creaţia artistică, aceeaşi retorică sublimă, făcută din cuvinte profetice, festive, scoase din ceasloave vechi.

Sensibilitatea unor gânduri, însemnarea unor mişcări zilnice reprezintă pentru Goga viaţă. Prezentarea propriei creaţii, a unei frânturi de realitate literară este pentru el cultură. De aceea, evenimentul crucial din viaţa artistului este scrisul, cu tot ceea ce presupune acesta: aventura gândurilor şi cuvintelor, capacitatea de a oglindi oameni şi fapte, de a imagina o altă lume ca spaţiu arhetipal, al originii, învestit cu conotaţii edenice în condiţiile unei realităţi politice nefavorabile: dominaţia austro-ungară, izolarea Transilvaniei de Vechiul Regat. Prezentul este asociat de Goga unui pământ asuprit, în care oamenii nu se pot bucura liberi de frumuseţile firii. De aceea, evenimentele exterioare îşi regăsesc resort în interioritatea artistului, fiind consemnate în scris. Iată ce afirma scriitorul încă din perioada studenţiei: „Eram vreo 300 de studenţi la Budapesta. Între 20 şi 23 de ani. Adunaţi la învăţătură, ne-am dat seama că aşa cum urmăm cursurile universitare, eram chemaţi să devenim un fel de ieniceri ai culturii străine odată înapoiaţi pe meleagurile noastre. Am dejucat intenţiile celor care căutau desnaţionalizarea Ardealului, prin noi, fiii ardelenilor. Crezul nostru literar se vede din titlu: Luceafărul, adică Eminescu”.

Notaţia cotidiană măruntă devine în acest context majoră; ea consemnează, cu precizie matematică, viziunea artistului asupra lumii, geneza operelor, fixând locul scriitorului în contextul vremii sale: „Pe vremea aceea, atmosfera literară de la noi era sub influenţa lui Eminescu şi a epigonilor lui; era o atmosferă de universală plângere; […] nu citeai decât poezii de renunţare, nu auzeai decât această tânguire în surdină, era resemnarea braţelor încrucişate. Aceasta nu putea să cadreze cu sentimentele pe care le aveam; îmi ziceam: cum se poate ca un popor nou, tânăr, aproape la începutul civilizaţiei lui, la 20 de ani după emanciparea de sub turci, să se prezinte cu ochii plânşi pe arena istoriei universale?

Şi îmi ziceam: această discordare nu poate fi decât un fenomen pur individual. Pe mine, ca scriitor, [… ] nu mă interesează individualul, ci vreau să redau expresia mulţimii, vâltoarea sufletească a poporului din care fac parte”.

Autorul va consemna în fragmentele sale autobiografice şi evoluţia propriei creaţii, în cele mai mici amănunte, ipostaziindu-se astfel drept un grefier al acesteia: „..poezia mea Oltul, am scris-o cu mult înainte de-a vedea frumosul râu românesc, şi anume în ţară, la Călimăneşti. Era iarnă. Am stat acolo o lună de zile pentru a-mi pune la punct o lucrare literară. Îmi amintesc un peisaj: munţii înhorbotaţi în zăpadă, Oltul isbucnind pătimaş din strânsoarea vremelnică a gheţii. Pe şoseaua troienită, un popă călare… Clăcaşii am scris-o într-o grădină a Charlottenburgului…”. Nu rămâne neexplicat nici contextul social, istoric sau politic care a inspirat creaţia sa artistică. Goga face frecvent confesiuni legate de circumstanţele în care a creat, evidenţiind în subsidiar sentimentele care l-au călăuzit în artă: „Atmosfera timpului …era aceea a celei mai sălbatece persecuţii a românilor din Transilvania. O opresiune, ramificându-se până în cele mai mici îndeletniciri ale vieţei de la ţară. Ea trezea fireşte proteste, revoltă. Eu m-am născut cu pumnii strânşi. Sufletul meu s-a hrănit din primul moment din şi pentru revoltă. E cel mai puternic sentiment ce m-a călăuzit”.

Deşi şi-a făcut un adevărat crez artistic din cenzura propriilor trăiri, deşi şi-a contopit viaţa şi opera cu destinul poporului său, Octavian Goga şi-a îngăduit în „Fragmente autobiografice” să privească introspectiv şi retrospectiv pentru a înfăţişa intimitatea resorturilor sale sufleteşti, făcând astfel confesiuni de atelier: „Mă uit în conştiinţa mea: Am privirea slobodă. Întreg patrimoniul neamului îl văd înainte, Ardealul, Vechiul Regat, Bucovina, Basarabia… Întreagă clădirea măreaţă a unităţii noastre naţionale – subt temeliile ei sunt zidite şi visurile mele de demult”.( Octavian Goga)

„Fragmentele autobiografice” sunt o punte de trecere spre identitatea adevărată a autorului, o modalite de coborâre în spaţiul eului său profund, de ordin psihologic şi metafizic, relevând aspirații diverse ale acestuia: efortul de autodescoperire şi/sau de autoconstrucţie, de eliberare, clarificare sau aprofundare a unor stări, sentimente sau gânduri, de oglindire a procesului de creaţie şi un comentariu al evenimentelor exterioare. Ele confirmă conştiinţa de sine a artistului, fiind totodată dovada unei individualităţi puternice.

Prin ideile şi sentimentele cărora le dă glas, cât şi prin soluţiile expresive reflectate atât în opera artistică, cât şi în cea memorialistică, Goga rămâne unul dintre creatorii reprezentativi ai literaturii române de la începutul secolului XX, o verigă în lanţul ce uneşte pe Coşbuc cu Blaga, dar şi pe Eminescu cu Arghezi.

Bibliografie

Goga, O., Fragmente autobiografice, volumul Discursuri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1942;

Iosifescu, S., Sintezele zilelor noastre în Literatura de frontieră, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1971;

Mihăieş, M., De veghe în oglindă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2005;

 8,749 total views,  3 views today

Andra Tischer