Tel/fax: 0269-210082 (Învăţământ liceal) / Tel: 0269-214781 (Învăţământ primar şi gimnazial)
directiune@cnogsibiu.ro / secretariat@cnogsibiu.ro

„Atât să uitaţi! Numai atât, – / că El a trăit, / înaintea noastră…” – Mihai Eminescu

Într-o epocă de apogeu a artei cuvântului la nivel global, pe pământul românesc s-a ivit ultimul mare poet al romantismului universal, curent literar ce, consumat de geniul său, a asfințit odată cu acesta: Mihai Eminescu.

Prin forța înnăscută a artistului, dublată de formarea sa la izvoarele filosofiei și ale artei occidentale, spiritul eminescian condensează, în cel mai profund și cuprinzător chip, sufletul românesc, opera lui fiind actul de identitate a neamului nostru. În acest ethos, poetul neomodernist Marin Sorescu, în creația lirică „Trebuiau să poarte un nume”, neagă condiția omului-limită a lui Eminescu, pe care îl diferențiază de insul comun, prin apelul la o formulă lapidară de mare măiestrie: „Eminescu n-a existat”. Astfel, îl plasează pe un piedestal ilustru, întrucât ființa eminesciană închide în sine emanația tuturor lucrurilor, iar, pentru că, natura, strămoșii, eroii naționali și dragostea, toate „Trebuiau să poarte un nume, / Un singur nume, / Li s-a spus / Eminescu”.

Mai mult decât atât, corpul sferoid al operelor sale este chintesența a tot ceea ce s-a scris până la el și, simultan, a tot ceea ce avea să se creeze după el, împlinindu-se pe deplin profeția criticului literar Titu Maiorescu, care afirma că: „Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică românească va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbii naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești”.

Temele de recurență pe fundalul cărora figurează creația eminesciană și care-i asigură unitatea sunt prefigurate încă din perioada de debut, pentru ca ulterior să fie reluate și ridicate pe trepte noi, superioare, acestea fiind „ars poetica”, iubirea pentru țară, natura, destinul și timpul uman și dragostea.

Întreaga sa artă poetică ilustrează un crez artistic cu rădăcini pur afective, legate de cursul unei vocații înnăscute, menite să-l plaseze în vârful ierarhiei culturale: „De mi-ar permite-Apolo s-aleg dintre cunune, / Ghirlanda n-aș alege-o din flori plăpînde, june, / Ci falnica cunună a bardului bătrîn…” („La Heliade”).

Patriotismul, împletit cu elemente de critică socială, axate pe meditație, îi oferă poetului meritul de a fi făcut un folclor savant. Filosofia lui socială, ca un protest la prezent, este utopică: „La voi covor acuma, voi suflete-amăgite, / Și ca să vă ard fierea, o spirite-amețite, / Blestemul îl invoc…” („Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”).

Natura simbolizează deseori muza creațiilor sale, ori formează cadrul feeric în care se încadrează mesajul liric. Codrul eminescian reprezintă, precum cristalul amorfic, un paradis material, o forță impetuoasă a lumii organice, un veritabil monument natural. Conform mărturiilor lui Gheorghe Asapi, teiul, un „axis mundi” al universului eminescian, ce trasează liniile unui decor halucinant, „a oferit umbra, el a oferit cadrul pentru refacerea forțelor sleite de o muncă extrem de intensă. Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. […] După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu. […]”.

La nivel metafizic, este cultivat motivul literar „fugit irreparabile tempus”, deoarece, în poezia sa, timpul îmbracă forma unei materialități grele, ce amenință viața cu spectrul degradării.

Erotica eminesciană este gingașă, onestă și carnală. Poetul idealist întinde brațele spre fantasma femeii desăvârșite, dar demistificate, aspirând la dragostea perfectă proiectată în infinit, de unde survine drama eternului îndrăgostit damnat. Însuși poetul se confesa că „Dragostea este un vis și o părere, o haină strălucitoare așezată peste durere”.

Eminescu a excelat în tratarea temei omului superior, care trăiește o tragedie, fiindcă era conștient de propria-i genialitate, încă din anii tinereții, când a început să-și cristalizeze vasta cultură: „Îmi tîrăsc soarta ca un vultur / Ce își tîrăște aripa frântă” („Amicului F.I.”).

Muzicalitatea versurilor juvenile, și prin conținut și prin formă, seamănă cu ciripitul păsărilor, din primele zile de primăvară, în contrast cu poemul „Luceafărul”, care sună precum muzica platoniciană a sferelor, ce transcede această lume. Operele sale de maturitate sunt acompaniate de o simfonie beethoviană, ce agravează glasul eminescian și face ca acesta să reverbereze adânc în ființa cititorului.

Pentru a-și susține convingerea că „Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii”, lexicul eminescian este adesea curent și neologic, împerecheat cu pronunțări regionale, care aduc o muzică nebănuită, colorată de elemente folclorice.

În creațiile sale răsună zgomotos pesimismul schopenhauerian, dar -în ciuda similitudinii vădite- suflul eminescian este altul. Mihai Eminescu este un poet al materiei cosmice în eternă mișcare și un trubadur frenetic al germinației lumii, care implică combustie lăuntrică.

Inima puternică și sonoră, ale cărei bătăi istorice se aud dincolo de convențiile spațio-temporale l-au mișcat și pe poetul neomodernist Nichita Stănescu, care, în opera lirică intitulată „Eminescu”, adresează o rugăminte arzătoare cititorilor săi, de a păstra vie memoria poetului național, devenit universal: „Atât să uitaţi! Numai atât, – / că El a trăit, / înaintea noastră… / Numai atât, / în genunchi vă rog, să uitaţi!”, „Căci moarte nu există, și ce numești tu moarte, / E-o viață altfel scrisă în sfânta firii carte” (Mihai Eminescu).

Apunerea celui mai mare poet român a fost o zi sumbră, ce a umbrit inimile tuturor iubitorilor de frumos. Stingerea sa a căpătat dimensiuni cosmice, iscând jelania universală, căci, precum afirma elegiatic Sergiu Railean, „La moartea lui Eminescu, chiar și Codrul a vărsat lacrimi.”.

După 132 de ani de la venirea sa pe lume, ipostaza eului liric emineascian încă pare figura visătoare, ce emană o forță de natură divină, pictată în capodopera artistului romantic german Caspar David Friedrich, numită „Călător pe Marea Norilor”, așa cum mi-l imaginez pe Eminescu mergând prin viață, ca un drumeț privind lumea de sus.

Pentru a conchide, versurile ieșite din pana lui Eminescu pășesc pe drumul poeziei iminente și intră în măreața zonă a „haloului mitic”, ce le conferă imortalitate și le face să se infiltreze în profunzimile lectorului prin toți porii.

 

Daria-Ioana Covrig, clasa a XII-a B

Profesorul de limba și literatura română, Achim Stoian, i-a rânduit pașii pe drumul interpretării literare

******

Un alt eseu dedicat Zilei Culturii Naționale, realizat de Karina Bogdan, sub atenta îngrijire a prof. Laura Dumitru:

De-a lungul anilor, am avut ocazia de a mă familiariza cu o gamă variată de romane și poezii. De la scriitorii clasici, la cei contemporani, moderni, autori români și străini. Am călătorit în lumi fantastice, pe care nu mi le-aș fi închipuit niciodată. Am visat și visez, în continuare, să scriu articole, povești, poate chiar cărți sau romane. Îmi doresc să creez tărâmuri miraculoase, să ofer tuturor posibilitatea de a călători, citind și de a descoperi tainele ascunse ale cărților, lumi ,,în așteptare”, dezvăluite prin lectură. Încă din cele mai vechi timpuri, omul a simțit nevoia să exprime bogăția de trăiri, sentimente, concepte și idei, întreaga sa ardere interioară.

Mă aflu în fața unei foi albe de hârtie, dar există ceva ce mă împiedică. Nu știu de unde să încep. Și îl invidiez pe ,,luceafărul” poeziei românești, Mihai Eminescu. Din punctul meu de vedere, creația sa nu constă doar în poeziile profunde, limbajul bogat expresiv, unicitatea și originalitatea ideilor sale. Marele poet reușește, dincolo de cuvinte, să mă inspire, să-mi stimuleze dorința de a citi cât mai mult, să-mi provoace imaginația. Când citesc și recitesc operele sale, mă opresc din alergătura zilnică, mă așez în colțul meu de siguranță, încep să meditez și las gânduri să îmi cutreiere ființa, iar încet, imagini despre ,,cum ar fi” sau ,,ce ar fi fost dacă” creează un peisaj veridic, o realitate paralelă cu cea în care trăim.

Mihai Eminescu este universal. Indiferent de locul în care ne aflăm, de rutina noastră zilnică, fie că suntem sau nu pasionați de lectură, marele poet se află mereu în inimile noastre. El emană căldură sufletească, bunătate, romantism, inspiră originalitate. Operele sale îmi amintesc cât este de frumos acel sentiment ce te încearcă, în momentul în care coala albă de hârtie se umple, puțin câte puțin, cu propriile idei. Simt dorința de a scrie mai mult și nu mi-e teamă că nu stăpânesc suficient subiectul. Nu mi-e teamă de critica altora.

Conceptele sale mi se par perfecte, armonioase, bine închegate, cursive, iar atunci când sunt dezamăgită de propriile idei, când rândurile mele îmi par ridicole, neserioase, neinteresante, îmi amintesc că ,,oamenii se împart în două categorii: cei ce caută și nu găsesc și cei ce găsesc și nu sunt mulțumiți” (citat celebru al poetului). Orice idee este bine-venită, oricât de banală sau neînsemnată ar părea. Nimic nu este în zadar, iar ,,munca și timpul completează neajunsurile”.

Mihai Eminescu este, poate, cel mai mare dar pe care ni l-a oferit vreodată literatura românească. ,,Dacă poporul român ar dispărea și ar rămâne o singură carte a lui Mihai Eminescu, lumea ar ști cine au fost românii.” (Mircea Eliade).

Bogdan Karina-Elena, clasa a IX-a D

 4,493 total views,  5 views today

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.